,,Oricine poate să scrie un roman.’’

Unii cred că afirmația lui Murakami e motivațională. Alții găsesc în ea un munte de aroganță, alții citesc modestie. Eu am privit un adevăr.

Ce ne spune Murakami nu e că scrisul ar fi la îndemâna oricui, ci că e un exercițiu complex, în care ușurința condeiului nu e suficientă dacă nu e susținută de voință, consecvență și răbdare.

„Romane poate scrie oricine e capabil să pună niște paragrafe cap la cap, dacă e cât de cât creativ și are la îndemână un pix și un caiet. Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă.”

Poate că dragostea mea pentru scris mă face subiectivă atunci când aleg această carte, așa că de data asta prefer să las recomandarea să vină din partea uneia dintre cititoarele din grupul Reading is Cool – the Challenge. Lidia scrie.

Prima mea întâlnire cu literatura japoneză a fost cu Femeia nisipurilor, pe când eram studentă. Îmi amintesc că și atunci am remarcat precizia, liniile drepte ale stilului și că aveam impresia, în cea mai mare parte a timpului cât citeam, că am nisip în gură, ceea ce am considerat că e o notă maximă pentru carte. Asta era acum 150 de ani.

Acum 100 de ani, citeam Toamna patriarhului și, după ce am terminat-o, am început Shogun. Da, nu e a unui autor japonez, dar e despre japonezi. După atmosfera luxuriantă, din toate punctele de vedere, din romanul lui Marquez, am plonjat într-o cultură care, prin comparație, părea aridă, uneori îmi dădea senzația de nuditate. Dar foarte interesantă mi s-a părut lumea descrisă acolo. Și consider că, lăsând la o parte povestea, am învățat lucruri despre cultura japoneză din acea carte.

Mai târziu am fost la un spectacol Kabuki. Am ieșit de acolo copleșită de bogăția costumelor, fluiditatea mișcărilor, agilitatea protagoniștilor, de simbolurile care ne erau explicate între acte, conceptul, muzica… Totul m-a fascinat. De aceea am luat hotărârea să învăț limba japoneză. Ceea ce am făcut pentru un an și puțin din al doilea. Am uitat 99% din ceea ce am învățat, dar am rămas cu ideea că limba japoneză este o limbă masculină, precisă, care nu prea lasă loc de romantism. O limbă ascuțită, unghiulară, care se reflectă în, sau reflectă, psihologia vorbitorilor nativi.

Mai aproape de zilele noastre am citit un pic din Kazuo Ishiguro și cam atât.

În cartea aceasta am regăsit limba japoneză, chiar și în traducerea ei în română, cu toate caracteristicile de care am pomenit. Cred că nu e scrisă unitar, ci compusă ulterior din fragmente scrise independent, chiar dacă urmăresc să dezvolte aceeași temă.

Ce mi-a plăcut? Epifania, introducerea supranaturalului în luarea și susținerea deciziei de a deveni scriitor. Pentru că ce altceva sunt semnele la care face referire?

Ce nu mi-a plăcut? Chiar și când se întâmplă să spun că nu îmi place o carte, îmi dau seama că, de fapt, există părți cu care nu rezonez – mai mari, sau mai mici – dar găsesc totdeauna acel ceva pentru care merita să o citesc. Nu am rezonat cu stilul autorului – sec, aproape inexpresiv. Și mi se pare bizar acest stil la un iubitor de jazz.

E o carte care m-a intrigat.

Mi-a amintit de ”De veghe în lanul de secară”, datorită senzației că autorul are o relație adolescentină cu scrisul. Adolescent rebel, dezinhibat, nu anxios.

Principala idee cu care am rămas este că încrederea în sine e fundamentală, ceea ce e un adevăr universal valabil, dar e bine pus în evidență aici.

În altă ordine de idei, m-am enervat.

Când a zis că se pune pe scris și în câteva zile e gata, aproape că-mi venea să arunc cartea și să-i strig ”Lasă-mă, domnule, în pace!” Fără blocajul autorului, fără probleme existențiale pe marginea unui cuvânt… Ce e aia?!

Apoi am avut revelația că suntem diferiți, că funcționăm și reacționăm diferit și tocmai am descoperit un om foarte diferit.

Știu că suntem diferiți, teoretic. Dar numai rareori remarc efectiv acest lucru practic. Iar faptul că am descoperit asta în acest personaj mi se pare foarte tare.

Aș vrea să mai menționez două detalii, neimportante, dar care mi-au atras atenția.

Vorbește despre sertarele în care înmagazinează amintiri (eu m-am gândit la Dali și femeia lui cu sertare, pe care o ador), face pomenire de omul cu strănutul multiplu,  dar spune că nu a cunoscut o astfel de persoană.

Mai târziu se referă din nou la omul care strănută, pe care l-a scos din sertarul său, de aceea l-ar fi uzat/uzurpat pentru o folosire ulterioară într-o poveste. Dar acest om nu ar fi trebuit să aibă un sertar, pentru că nu era o amintire, ci doar un mijloc pentru a exemplifica o idee.

Al doilea, e referirea la ambarcațiuni, care mi s-a părut interesantă. Alege numai nave de război, deși afirmă că scrisul nu e o luptă și el nu e belicos. Eu m-aș fi gândit la yacht – uri, veliere, bărcuțe… Dar eu nu sunt japonez. Nici măcar japoneză.😊

Cartea este scrisă pentru cei care ar putea avea o epifanie, ceea ce mi se pare un act generos. Și, totodată, un prilej de a-i dezvălui profanului curios câte ceva din culisele piesei – munca scenaristului, a tehnicianului de lumini, a personalului care nu apare niciodată pe scena, dar fără de care piesa nu s-ar juca. Faptul că toate aceste personaje sunt întrupate într-o singură ființă este cu atât mai interesant.

De remarcat rigoarea și disciplina, cât și importanța lor.

De remarcat că autorul nu dă sfaturi legate de scris, doar spune cum procedează el, conștient că nu există o formulă general valabilă.

 În schimb dă sfaturi de viață sănătoasă, pe care o consideră un pilon important în procesul de creație. ”Dacă modul meu de viață poate servi cât de cât ca referință, eu m-aș bucura foarte mult.”

M-a încântat ideea ”spațiului de refacere individuală”. Mi-ar plăcea să existe un asemenea loc, ori, dacă există, să îl știu și eu.

”Așa că o vorbă aruncată de Sara a schimbat într-o clipă direcția, felul, dimensiunea și structura romanului.” Ce frumos mod de a spune că personajele construiesc cartea, sunt vii și, paradoxal, independente, iar autorului îi revine sarcina de a le spune povestea, așa cum doresc ele!

Eu, ca cititor, mă transpun în pielea personajelor care îmi plac, interacționez ca și ele cu celelalte personaje, uneori sunt de acord, alteori nu cu ele. Sunt subiectivă, dar mă simt grozav. Chiar și în cărțile care îmi plac mai puțin.

”Nu-mi potrivesc pantofii după măsura piciorului, ci picioarele după măsura pantofilor”

M-a impresionat pasajul în care vorbește despre decizia de a vinde barul. Practic este momentul în care începe o altă viață. E nevoie de curaj, de încredere, de forță pe care nu le are oricine.

M-a amuzat formalismul japonez: ”să-mi bage în venă” versus  ”conductă directă”. Prima formulare fiind ”o imagine cam antisocială”.

Citind postfața aș zice că am înțeles, pe măsură ce avansam cu lectura, ce a vrut să spună autorul. Sau, măcar, îmi imaginez că am înțeles. Oricum, mi-am potrivit un pic picioarele după pantofii lui.

Și aș mai zice doar atât: ”Norocul este doar un bilet de intrare”… Câți rămânem cu biletul în mână? De care parte a ușii? Ce facem după? Câți avem ochii larg deschiși? Și câți bâjbâim privind printre gene? (Lidia)

“O viață pe care ți-o petreci făcând lucruri de care nu te bucuri e o viață tristă. Dar dacă faci ce-ți place, chiar dacă ceva n-a ieșit bine, te poți întoarce ca s-o iei de la capăt.”

Meseria de romancier este lectură obligatorie mai ales dacă iubești scrisul, dar și dacă îți plac modelele de dezvoltare personală din care ai de învățat. Cartea japonezului Haruki Murakami este recomandarea mea de weekend și merită să fie în bibliotecile voastre. Intră în grupul Reading is Cool – The Challenge, urmărește recomandările și potolește-ți setea de lectură alături de AQUA Carpatica.

Liviana Tane – Reading is Cool